În 1976, economistul italian Carlo Cipolla a pus prostia într-un grafic. Pe o axă, ce câștigi tu. Pe cealaltă, ce câștigă ceilalți din ce faci tu. Deșteptul câștigă și îi lasă și pe alții să câștige. Banditul câștigă pe spinarea altora, imoral, dar cu o logică. Prostul îi păgubește pe ceilalți și se păgubește și pe sine, cu mult entuziasm și din convingere fermă.
Cipolla mai susținea că proporția proștilor e aceeași în orice populație, de la măturători la laureații Nobel. Dacă ipoteza e corectă, senzația că din 2020 prostia a ocupat toată piața are o explicație tehnică: proporția de proști e aceeași, doar că acum proștii au amplificator.
În 2019 prețurile se mișcau încet, ca acele ceasului de pe perete, războiul era temă de examen la istorie, iar gazul era o chestiune de tarif. Ne plângeam, desigur, omul se plânge și în rai că îngerii cântă fals. Au urmat pandemia, războiul de alături, aflat acum în al cincilea an, și o inflație care în Republica Moldova a urcat în octombrie 2022 la 34,6%, înghițind un sfert din puterea de cumpărare. Acum a pornit un nou val de scumpiri, iar inflația riscă să o ia din nou razna.
Dietrich Bonhoeffer, pastorul german închis și executat de naziști, a lăsat o observație mai utilă decât biblioteci întregi de politologie. Prostul e mai periculos decât ticălosul. Ticălosul se știe ticălos și asta îl face vulnerabil. Prostul e împăcat cu sine: îi arăți faptele, el le declară irelevante, insiști, el devine agresiv. Iar prostia nu ține de coeficientul de inteligență. Oameni cu diplome devin proști atunci când o forță mai mare îi strivește și le oferă la schimb o ideologie. De aici concluzia lui cea mai clară: puterea unora are nevoie de prostia altora.
În 2020, omul închis în apartament a aflat că „adevărul” îl spune un necunoscut de pe rețele. Cine credea în cipurile din vaccin credea, cu o probabilitate calculabilă fără calculator, și că Ucraina a provocat războiul, că Europa vrea să ne fure copiii și că 5G-ul ne coace creierul. Convingerile vin în set, ca tacâmurile de nuntă.
Pe vremuri, prostul din sat își aștepta publicul la poartă, dar publicul ridica din umeri și pleca. Astăzi prostul este adorat de algoritmul, care nu face deosebire dintre adevăr și minciună, ci doar ce provoacă reacție, iar o absurditate rostită cu aplomb provoacă reacție cel mai repede. Peste algoritm s-a pus propaganda, cu bugete de care redacțiile noastre n-au auzit, iar deasupra, inteligența artificială. O minciună credibilă se face în câteva minute și pe zero lei. Dezmințirea ei cere în continuare ore, competență și salarii, o competiție între o mașină de tocat și un om cu pixul.
Mecanismul descris de Bonhoeffer nu e folosit doar de propaganda de la Moscova. Există și o variantă instituțională a teoremei: puterea care are nevoie de proști. Poartă costum, vorbește engleza la conferințe și are pe fundal un steag albastru cu stele. Guvernarea de la Chișinău a descoperit că integrarea europeană e cea mai încăpătoare mantie inventată vreodată. Pui în discuție o numire, ești agent al Kremlinului. Întrebi de o licitație, faci jocul lui Șor. Ceri un document, își spun că e secret de stat. Europa e bună, noi suntem Europa, deci cine ne critică e dușmanul, agentul sub acoperire. Silogismul ar pica la primul examen de logică, dar la televizor și pe rețele trece. Întrebarea concretă e înlocuită cu o etichetă, iar cetățeanul e pus să aleagă o tabără în loc să judece un fapt. E exact operația prin care se fabrică prostia: renunți la judecată și primești în schimb apartenența.
Ce se ascunde sub mantie se clasifică ușor cu graficul lui Cipolla. O verișoară a președintei a încasat la MoldATSA peste un milion de lei în mai puțin de un an, angajată fără concurs, la recomandarea unui deputat de la putere. La Ministerul Culturii, un tânăr activist primea 300.000 de lei pe an printr-un contract de servicii. O lege despre securitatea statului a fost modificată printr-un amendament strecurat într-un pachet bugetar, fără lecturi și fără consultare publică, ca să repare retroactiv o decizie care invocase o lege abrogată. Statul care declasifică greu un proces-verbal a dat în regim secret aviz de securitate unei companii aeriene fără certificat de operator. Partidul și-a asumat erorile abia după ce au scris jurnaliștii. Până atunci, cine întreba primea eticheta de „agent al Kremlinului”.
Doar că banditul de aici se păgubește și pe sine. Fiecare scandal ascuns sub steagul european devine muniție pentru propaganda pe care guvernarea pretinde că o combate și scade încrederea tocmai în proiectul european pe care îl poartă în piept. Pagubă pentru alții, pagubă pentru sine: după Cipolla, asta e căsuța prostului.
Între timp, cetățeanul plătește facturile la gaz și la lumină, vede prețurile din magazin, vede tinerii plecând și satele golindu-se. I se cere răbdare, ca preț al drumului spre Europa. Răbdarea cerută ca metodă de guvernare e un tratament pentru proști.
Datele confirmă degradarea. Testele PISA din 2022, primele după pandemie, au înregistrat cea mai mare scădere din istoria lor: 15 puncte la matematică și 10 la citire, media OCDE. În Statele Unite și în nordul Europei, câteva studii arată că scorurile la gândirea abstractă, în creștere vreme de un secol, stagnează sau coboară. Încrederea în presă, știință și instituții scade aproape peste tot, iar atenția pe un clip se măsoară în secunde. Mediul pedepsește gândirea și premiază reflexul, iar prostia, în sensul lui Bonhoeffer, e o stare care se induce.
Peter Turchin, biolog ajuns în istorie prin ecuații, scria în 2010 că instabilitatea politică din Statele Unite și Europa occidentală va atinge un vârf în jurul lui 2020. Era o notă scurtă de ziar, iar colegii lui au zâmbit politicos. Apoi a venit 2020. Ciclurile pe care le studiază Turchin pe date din câteva secole durează de regulă decenii și se încheie când se epuizează cauzele. Socotind cinstit, suntem abia la început, iar cine are azi patruzeci sau cincizeci de ani face bine să nu-și planifice o bătrânețe liniștită ca anii 2000.
Ce-i de făcut? Reziliența este un cuvânt devalorizat complet de proiectele cu finanțare externă, pentru care încă n-am găsit înlocuitor. Dar avem stringentă nevoie de reziliență. A societății: instituții care funcționează, presă care verifică, sate în care oamenii se mai știu pe nume. Personală: un ban pus deoparte, o meserie care nu dispare, doi-trei oameni pe care îi poți suna la trei noaptea. A minții: mai puțin flux, mai multe cărți bune, decizie amânată până la verificare, somnul ca obligație civică.
Fițele, petrecerea ca anestezic și cumpărăturile ca terapie au rămas în îndepărtatul 2019. Furtuna n-o oprește nimeni. Putem alege doar cum o traversăm: întregi la minte, cu ai noștri alături, cu răbdare pentru cei care trec prin ea mai greu și fără răbdare pentru cei care ne cer să păstrăm tăcerea în numele Europei.
