În Republica Moldova, grija statului față de cetățean se măsoară cel mai bine în tarife aplicate preventiv. Iată că Energocom cere în plină caniculă o scumpire a gazului cu peste 45%, iar argumentul oficial pare un fel de terapie psihologică: vă luăm banii acum, când nu consumați, ca să vă protejați de un șoc emoțional la iarnă. Tehnic, logica de birou e impecabilă. Moral, este doar confirmarea unei reguli de fier a actualei guvernări: indiferent de anotimp, incompetența, „prudența” tehnocrată și deciziile luate pe furiș de șefi cu venituri de milioane se decontează dintr-un singur buzunar. Al tău.
Dacă Agenția Națională pentru Reglementare în Energetică (ANRE) semnează hârțogăria trimisă de Energocom, tariful pentru consumatorii casnici va sări de la 14,42 lei la 20,93 lei pentru un metru cub. O scumpire de peste 6 lei care, tradusă în viața de zi cu zi, înseamnă că o factură obișnuită de o mie de lei se transformă instantaneu într-una de aproape o mie și jumătate. Iar unda de șoc nu se oprește la flacăra de la aragaz. Gazul este motorul din spatele agentului termic și al industriei alimentare. Scumpirea de azi se va propaga, lent dar matematic, în prețul pâinii de mâine și în tot restul coșului de consum al unei populații deja imunizate la promisiuni de „vremuri bune”.
Sacrificiul de la tribună și confortul din declarația de avere
Spectacolul devine cu adevărat fascinant când așezi apelurile la înțelegere ale autorităților lângă standardul de viață al celor care le semnează. În aceeași săptămână în care ne explică cum presiunea internațională și devierile negative ne obligă să strângem cureaua, directorul general interimar al Energocom, Eugeniu Buzatu, își publică declarația de avere depusă la ANI. Documentul arată un venit anual declarat de peste 1,19 milioane de lei, la care se adaugă diurnele de deplasare și tichetele de masă.
Chiar dacă salariul său de bază, reglementat de grila de stat, se învârte în jurul a 47-48 de mii de lei lunar, diversele indemnizații suplimentare și activitatea din subsidiare rotunjesc un venit de aproape o sută de mii de lei pe lună. Avem de-a face cu o performanță financiară de invidiat pentru managerul unei companii de stat care acumulează pierderi pe care tot noi trebuie să le acoperim. Contrastul este evident: un șef de întreprindere de stat, complet protejat de orice criză prin zeci de salarii medii pe economie, cere populației să accepte cu demnitate o scumpire de 45% în numele supraviețuirii economice.
Pentru ca povestea să fie completă, se pregătește și cadrul legal prin care tarifele să poată fi revizuite trimestrial, nu o dată pe an. Scopul oficial este prevenirea acumulării de noi devieri financiare. Scopul real este însă amortizarea șocului politic: scumpirile mai dese și mai mici trec mai ușor pe sub radarul atenției publice decât o decizie majoră anuală, transformând povara într-o rutină pe care pur și simplu obosești să o mai contești.
O demisie neașteptată și fantomele din 2022
Dincolo de argumentele geopolitice reale, de la tensiunile din Strâmtoarea Ormuz până la costurile logistice de transport, neîncrederea profundă a oamenilor își are rădăcinile în deciziile luate în spatele ușilor închise. Demisia lui Alexandr Slusari din Consiliul de Administrație al Energocom, exact în pragul depunerii cererii la ANRE, a scos la iveală detaliul cel mai supărător: solicitarea de scumpire a fost trimisă fără ca membrii consiliului de administrație să o discute sau să o aprobe în prealabil. Slusari a catalogat demersul drept „prematur și insuficient justificat economic”, afirmând că activitatea financiară imediată a întreprinderii nu era în pericol.
În plus, apare din nou un decalaj greu de digerat între prețul de achiziție invocat de Energocom pentru a doua parte a anului, adică de peste 620 de dolari pentru mia de metri cubi, și cotațiile de pe bursele europene, care indicau cifre considerabil mai mici, în jur de 450 de dolari. Acest scenariu trezește amintiri nu tocmai plăcute. Între 2022 și 2023, sub pretextul aceleiași „prudențe”, Energocom a stocat volume uriașe de gaz la prețuri record de peste 1.000 de dolari, forțând ulterior populația să plătească cele mai scumpe utilități din regiune, mult timp după ce prețurile internaționale se prăbușiseră.
Fie că vorbim despre incompetență administrativă mascată sub etichetă de tehnocrat, fie despre o gestionare extrem de stângace a riscurilor, rezultatul rămâne neschimbat. Sistemul din Republica Moldova este construit în așa fel încât managementul de stat nu își asumă niciodată riscul financiar. Dacă deciziile de achiziție sunt proaste, tariful crește. Dacă piața o ia razna, tariful crește. Singurele constante rămân salariile de milioane din birourile acestei întreprinderi și resemnarea cetățeanului care trebuie să achite nota de plată pentru „siguranța” celor de sus.
