Astăzi, Republica Moldova sărbătorește Ziua Drapelului de Stat. E o zi cu ceremonii, cu discursuri despre identitate și continuitate națională. E și o zi bună să înțelegem un paradox pe care țara îl trăiește de trei decenii și pe care nicio ceremonie nu l-a rezolvat: R. Moldova are drapel, are instituții, are o capitală în creștere vizibilă și totuși țara se golește de oameni într-un ritm pe care puține state europene l-au cunoscut vreodată în timp de pace.
Ce s-a întâmplat? De ce pleacă oamenii? Și mai poate fi reversibil acest proces? Vă arătăm într-un nou material din seria Explicativ NewsAlert.md.
Câți oameni a pierdut R. Moldova și de ce contează
Să începem cu datele, pentru că ele sunt mai dramatice decât par la prima vedere.
În 1989, pe teritoriul actual al Republicii Moldova trăiau 3,6 milioane de oameni. Era maximul istoric. Recensământul din 2024, primul realizat cu metodologii digitale, verificat de parteneri internaționali, consemnează 2,4 milioane de locuitori cu reședința obișnuită în țară. O treime din populație a dispărut în treizeci și cinci de ani. Numai în ultimul deceniu, scăderea a fost de aproape 400.000 de oameni, adică 14% din populație, echivalentul tuturor locuitorilor din Bălți, Cahul și Ungheni la un loc.
În fiecare an, peste 40.000 de cetățeni emigrează, conform datelor oficiale ale Biroului Național de Statistică. Și aceștia sunt doar cei înregistrați oficial.
Cifrele astea contează nu doar ca statistică. Contează pentru că în spatele fiecărui număr e o decizie, un om care a calculat și a ales să plece altundeva. Iar când sute de mii de oameni fac același calcul și ajung la aceeași concluzie, problema devine sistemică.
De ce pleacă, de fapt, conaționalii
Răspunsul reflex e economic: salariile mici, lipsa locurilor de muncă, sărăcia. E parțial adevărat, dar insuficient argumentat.
Dacă ar fi doar o problemă în mărimea salariilor, migrația ar fi afectat uniform toate categoriile sociale. Nu a făcut-o. R. Moldova a pierdut disproporționat oameni cu educație, cu mobilitate, cu competențe cerute pe piețele occidentale: medici, ingineri, IT-iști, profesori. Asta înseamnă că, pe lângă salariu, a contat și altceva: predictibilitatea.
Un medic care alege între un spital din Chișinău și unul din Germania calculează și cât de mult poate conta pe faptul că regulile de mâine vor fi aceleași ca azi. Că o proprietate câștigată prin muncă nu va putea fi contestată de cineva cu relații mai bune. Că o decizie judecătorească va fi aplicată, nu negociată.
Timp de decenii, Republica Moldova a pierdut acest pariu cu proprii cetățeni. Corupția sistemică, un aparat judiciar care a funcționat selectiv, o economie în care apartenența la rețeaua potrivită era mai valoroasă decât competența: toate acestea au construit un mediu din care omul cu opțiuni a ales să iasă.
Mecanismul concret: cum funcționează migrația
Migrația moldovenească nu s-a produs haotic. A urmat un model recognoscibil, studiat în sociologie sub numele de „migrație în lanț”.
Primul val, în anii ’90, a fost al celor fără alternative — oameni din mediul rural care au plecat în Rusia sau în Italia la munci necalificate, adesea în condiții precare. Au trimis bani acasă. Banii au finanțat educația copiilor sau au construit case. Dar au finanțat și biletele de plecare ale următoarei generații: de data aceasta spre vest, de data aceasta cu diplome în buzunar și cu rețele deja formate în țările de destinație.
Al doilea val, accelerat după 2014, a fost calificat. Pe 28 aprilie 2014 a intrat în vigoare liberalizarea regimului de vize cu Uniunea Europeană, care le-a permis cetățenilor moldoveni cu pașaport biometric să călătorească fără viză în spațiul Schengen pentru perioade de până la 90 de zile. Liberalizarea nu a acordat automat dreptul de muncă sau de ședere permanentă, pentru acestea erau necesare în continuare permise naționale, dar a eliminat o barieră psihologică și practică importantă: Europa devenise brusc accesibilă, vizibilă, concretă. Combinată cu posibilitatea multor moldoveni de a obține cetățenia română și prin aceasta acces deplin la piața muncii europene, această deschidere a alimentat un al doilea val de emigrare, de data aceasta mai calificat și mai greu de recuperat.
Rezultatul e un sistem sanitar care funcționează cu deficit cronic de personal, școli din mediul rural care se închid din lipsă de elevi și de profesori, și sate întregi în care populația e formată aproape exclusiv din vârstnici.
Și totuși, exodul continuă la turații maxime
Cifrele anilor recenți nu lasă loc de interpretare. În 2023, Moldova a pierdut net 32.600 de locuitori prin migrație internațională. În 2024: 32.100. Aproape identic. Iar populația totală a coborât la 1 ianuarie 2025 la 2,38 milioane — cel mai scăzut nivel înregistrat vreodată. Cei care pleacă în prezent sunt în majoritate tineri între 20 și 39 de ani, exact generația care ar trebui să susțină sistemul de sănătate, să plătească pensiile, să construiască economia.
Actuala guvernare a preluat puterea cu un mandat explicit de reformă și de apropiere europeană. Unele lucruri s-au schimbat, dar trendul demografic nu a suferit modificări. Exodul continuă la aceleași turații. Ceea ce înseamnă că reformele instituționale, oricât de necesare, nu au ajuns acolo unde se iau deciziile individuale despre plecare: la salariul medicului, la perspectiva tânărului din Rezina sau Soroca, la sentimentul că aici merită să rămâi.
Remitențele: perfuzia care a mascat rana
Există un indicator economic care spune mai mult despre Moldova decât orice altul: ponderea remitențelor în PIB. La vârful din 2006-2008, banii trimiși acasă de moldovenii plecați reprezentau peste 30% din produsul intern brut — una dintre cele mai mari dependențe de remitențe din lume. În 2018 cifra scăzuse la 16%, iar în 2023 la aproape 12%: încă printre cele mai ridicate din Europa, deși în scădere pe fondul creșterii economice.
Ce înseamnă asta concret? Înseamnă că timp de decenii, economia moldovenească a funcționat în bună parte pe banii celor care au ales să plece, nu pe baza productivității celor rămași. Remitențele au ținut familii întregi deasupra pragului de sărăcie, au finanțat construcții, au susținut consumul. Dar au și amânat presiunea pentru reformă. Atâta vreme cât banii veneau din exterior, urgența de a construi o economie funcțională acasă a fost mai mică. Cu alte cuvinte, exodul a finanțat supraviețuirea unui sistem care a perpetuat … exodul.
Ce ar trebui să se întâmple
Oprirea exodului nu e un proiect de comunicare și nu se rezolvă printr-o campanie cu hashtag. E un proiect de reconstrucție instituțională cu cel puțin trei componente esențiale.
Prima e economică: salarii performante în sectorul public (sănătate, educație, justiție) care să nu mai facă din plecarea în vest singura opțiune rațională pentru un absolvent competent. E vorba de calcul elementar: costul formării unui medic care apoi emigrează e suportat de statul moldovean, iar beneficiul e cules de sistemul sanitar german sau francez.
A doua e instituțională: un sistem judiciar independent și predictibil e condiția de bază pentru ca cineva să investească timp, bani, energie în această țară. Fără ea, orice alt stimulent e construit pe nisip.
A treia e teritorială: depopularea nu e uniform distribuită. Orașele, în special Chișinăul, au crescut. Mediul rural s-a golit. O politică care ignoră această asimetrie și tratează R. Moldova ca pe un spațiu omogen va continua să producă același rezultat: oameni care se mută mai întâi la oraș, apoi în afara țării.
Unde am ajuns cu migrația noastră cea de toate zilele
Astăzi, tricolorul flutură falnic pe clădirile instituțiilor R. Moldova. A fost ridicat prima dată în 1990 de un parlament ales democratic, într-un moment în care identitatea națională era un adevărat act de curaj. Oamenii au ieșit în stradă pentru drapel. Au crezut în idealul unui stat pentru ei, pentru viitorul lor.
Treizeci și șase de ani mai târziu, același Tricolor flutură pe aceleași clădiri. Chiar și înăuntrul lor, birourile se golesc de funcționari competenți care au găsit ceva mai bun în altă parte.
În afara Chișinăului, satele devin tot mai pustii. Oamenii continuă să plece.Cu sau fără ceremonii. Cu sau fără discursuri despre demnitate națională.
De ce oamenii continuă să plece? Pentru că încă se merită. Chiar și cu tricolorul la piept.
