În Republica Moldova asistăm la un nou episod din interminabilul serial de duble standarde instituționale. Oficialii ne avertizează pe un ton grav că Republica Moldova intră rapid sub un „asediu” de atacuri informaționale sofisticate, purtate cu armele inteligenței artificiale. În realitate, însă, datele personale ale cetățenilor moldoveni sunt tratate cu neglijența unui funcționar care își uită registrele pe o bancă în parc. Kremlinul nici nu are nevoie să-și activeze algoritmii de ultimă generație ca să ne compromită securitatea digitală; ne descurcăm admirabil și singuri, prin greșeli elementare de configurare și practici care încalcă atât legea, cât și igiena cibernetică elementară.
Incidentele din ultimele săptămâni arată cât de plăpândă este, de fapt, această arhitectură digitală. Pe 27 octombrie, chiar Agenția de Guvernare Electronică (AGE) a recunoscut oficial că sistemele publice au fost ținta unei tentative masive de extragere de date: aproximativ un milion de cetățeni au fost vizați, iar seturile aferente la 750.000 de IDNP-uri au fost deja sustrase. Aproape simultan, rapoartele tehnice din spațiul public au scos la iveală servere guvernamentale lăsate descoperite din cauza unor erori banale și baze de date reale ale populației folosite de firme private pentru a-și testa propriile softuri.
Cu toate acestea, pe 19 noiembrie, șefa Centrului Stratcom, Liliana Vițu, a ales în cadrul emisiunii „Alo, TV8” să privească tocmai spre anul 2028, avertizând că Republica Moldova va intra sub „un asediu cu folosirea inteligenței artificiale” și sugerând că experiența noastră în combaterea propagandei și a interferențelor hibride ar putea deveni chiar „o lecție pentru statele membre ale Uniunii Europene”. Contrastul este dificil de digerat: un stat care nu și-a putut păzi propriile baze de date se oferă să dea lecții Europei despre reziliența digitală și războiul informațional al viitorului. Ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns.
Să traducem acest eufemism funcționăresc pe înțelesul tuturor. În orice arhitectură IT, mediul de testare este rupt ermetic de cel de producție, iar programatorii lucrează exclusiv cu date fictive sau riguros anonimizate. La noi, protecția datelor s-a redus la o bifă pe hârtie. Predarea bazelor de date reale către o firmă privată pentru verificarea unui sistem informatic desființează orice garanție de confidențialitate. În acel moment, statul încetează să mai fie custodele datelor cetățenilor și devine principala lor vulnerabilitate.
Această practică sfidează direct noua legislație privind protecția datelor cu caracter personal, intrată în vigoare nu demult, în august 2026, odată cu preluarea regulilor europene în domeniu , dar și legea securității cibernetice, care obligă autoritățile să își blindeze infrastructura și să controleze strict accesul furnizorilor. În Uniunea Europeană, o astfel de breșă declanșează automat procedura de criză: notificarea autorității de supraveghere și a oamenilor afectați în 72 de ore, audituri judiciare și amenzi usturătoare. La Chișinău, reacția instituțiilor oscilează între comunicări tardive, negarea reflexă și pasarea vinovăției între ministere, Serviciul Tehnologia Informației și Securitate Cibernetică (STISC), Agenția de Guvernare Electronică (AGE) și Agenția pentru Securitate Cibernetică (ASC).
Când jurnaliștii de investigație cer informații de interes public despre achiziții, salarii din instituții bugetare sau conflicte de interese, Centrul Național pentru Protecția Datelor cu Caracter Personal (CNPDCP) și juriștii ministerelor ridică imediat zidul vieții private. Când informațiile personale a sute de mii de moldoveni sunt extrase din sistemele guvernamentale sau ajung pe serverele de test ale unor subcontractori privați fără garanții reale de audit, aceleași instituții de control devin brusc mioape și lipsite de pârghii.
Pe acest fundal de precaritate tehnică, insistența cu care aparatul de stat agită sperietoarea „asediului AI” seamănă tot mai mult cu un alibi politic. Invocarea unui inamic tehnologic invizibil și extrem de complex rezolvă două probleme dintr-un foc. Justifică bugetele consistente și granturile externe pompate în structuri de comunicare strategică, campanii de imagine și rețele de consultanță care produc rapoarte și conferințe, dar care nu pot opri nici măcar conturile false rudimentare ce inundă zilnic grupurile de Facebook din Moldova. În același timp, oferă eticheta perfectă pentru orice eșec intern: de la scurgerile masive de informații personale până la furia oamenilor în fața facturilor la lumină sau a stagnării economice, totul poate fi reambalat comod drept efect al războiului hibrid.
Digitalizarea Republicii Moldova a fost vândută ani la rând drept principala vitrină a modernizării. Aplicația EVO și platformele guvernamentale dezvoltate sub umbrela AGE și STISC au adus, incontestabil, confort, dar viteza cu care s-au tăiat panglici virtuale n-a fost dublată de investiții pe măsură în securizarea infrastructurii și în controlul lanțului de furnizori IT. Externalizarea dezvoltării și mentenanței sistemelor critice către firme private, adesea pe baza unor caiete de sarcini scrise pe genunchi și fără teste independente de penetrare înainte de lansare, a transformat arhitectura digitală a statului într-o rețea vulnerabilă, în care nimeni nu mai controlează cine și la ce date are acces.
Oamenii nu au nevoie de avertismente apocaliptice despre cum arată războiul viitorului ca să înțeleagă că sunt tratați cu dispreț acum și aici. Le ajunge să știe că datele lor personale, adunate cu obligativitatea legii, au fost lăsate fără pază și nimeni nu a plătit pentru asta. Până nu va exista respect real pentru fiecare nume și fiecare destin din spatele acelor baze de date, scutul digital al Republicii Moldova va rămâne doar o poveste frumoasă spusă la urechea destinului european.


