Albert Hirschman, un economist care a fugit din Germania de naziști și a ajuns să predea la Harvard, a scris în 1970 o cărțulie despre ce fac oamenii nemulțumiți de o firmă, un partid sau un stat. Au două soluții. Pot pleca la concurență sau pot protesta din interior. Hirschman a observat că, atunci când concurența lipsește, mecanismul se strică: clientul nemulțumit nu are unde pleca, protestul lui nu costă nimic, iar patronul se poate lăsa pe tânjală fără să piardă clienți. A numit chestia asta „monopolul leneș”.
Votantul proeuropean din Republica Moldova trăiește de cinci ani într-un astfel de monopol. Poate fi furios pe ce s-a întâmplat la MoldATSA, pe creșterea costului vieții, pe aroganța guvernării și a partidului din frunte, iar în ziua votului se uită la buletin și găsește PAS, partidele proruse și o mână de formațiuni care arată ca niște mâțe leșinate. În septembrie 2025, PAS a luat 50,2%, iar ceilalți proeuropeni au rămas pe tușa Parlamentului. Prin cafenele circulă explicația că Maia Sandu și echipa ei au făcut praf orice alternativă democratică. E o legendă comodă pentru cei care au pierdut, pentru că mută vina pe adversar. Privite de aproape, alternativele s-au făcut praf singure.
Tiparul se repetă la fiecare scrutin. Apar cu trei luni înainte de alegeri, cheamă presa la sediu, postează pe Facebook comunicate scrise în limbaj de proces-verbal și invocă „unitatea forțelor proeuropene”. Mesajul se reduce la „suntem și noi pentru Europa, dar mai cumsecade”. Comunicarea e de cacao, campania e o colecție de eșecuri, iar entuziasmul lipsește cu desăvârșire. Alegătorul care oricum votează pentru Europa nu vede de ce ar schimba un partid mare și imperfect pe unul mic și la fel de imperfect, iar cel nemulțumit de tot nici măcar nu află că ele există.
„Partidele democratice” au descoperit și TikTok-ul, și alte rețele care fac minuni. Au conturi, reelsuri, transmisiuni live, unii au angajat și câte un tânăr care să-i filmeze vertical. Doar că pun acolo exact ce făceau înainte la televizor: liderul la birou, în fața steagului, în lanul cu grâu, pe tractor, citind eventual un mesaj despre „valorile europene” și „necesitatea unei alternative democratice responsabile”. Câteva sute de vizualizări, jumătate de la colegii de partid, iar comentariile vin de la aceiași cincizeci de oameni din ferma de troli.
În Ungaria s-a întâmplat ceva ce merită studiat pe îndelete. Pe 12 aprilie 2026, partidul Tisza al lui Péter Magyar a pus capăt celor 16 ani de guvernare a lui Viktor Orbán, cu 54,3% din voturi și o majoritate de două treimi în parlament. Prezența la vot a fost cea mai mare din 1989 încoace. Nimeni nu credea, cu doi ani înainte, că se poate. Fidesz-ul lui Orbán controla în jur de 80% din presă, avea la mână administrația, banii și satele. Magyar nici măcar nu avea partid.
Mai întâi, Magyar a plecat din Budapesta. În aprilie 2024 a anunțat un turneu de două luni prin provincie, cu deviza că satele și orașele mici trebuie luate înapoi. Opoziția maghiară tradițională trăia în capitală și vorbea pentru capitală. El a mers acolo unde Fidesz era considerat de neclintit, a vorbit în piețe și din spatele camionetelor despre spitale, școli și drumuri și i-a ascultat pe oameni. Atent, cu creionașul în mână. Campania lui a ajuns inclusiv la cei cu venituri mici de la țară, care votau de obicei cu Fidesz.
Apoi a ocolit presa în loc să se plângă de ea. Debutul lui public a fost un interviu lung pe Partizán, un canal independent de YouTube, în care a explicat din interior cum funcționează sistemul de putere. Interviul a devenit eveniment național. De atunci, fiecare discurs al său a fost transmis în direct, iar rețelele sociale au ținut locul televiziunii la care nu avea acces. A umplut rețelele pentru că avea ce spune și unde să meargă: fiecare transmisiune venea dintr-o piață de sat, cu oameni reali care puneau întrebări incomode. Algoritmul bate filmul, iar o ședință de partid rămâne ședință de partid pe orice ecran.
A avut și avantajul celui care știe cum arată bucătăria puterii. Fusese căsătorit cu fostul ministru al Justiției, Judit Varga, și ocupase funcții în companii de stat. În martie 2024 a publicat înregistrarea unei discuții cu fosta soție despre intervenția unor oficiali într-un dosar de corupție. Fidesz a încercat să-l prezinte ca oportunist și răzbunător, dar nu l-a putut eticheta drept agent al Bruxelles-ului, pentru că venea din propria lor curte și vorbea ca un conservator.
Și-a ales, în sfârșit, terenul de luptă. Orbán și-a construit campania pe războiul din Ucraina și pe conflictul cu Bruxelles-ul. Magyar a refuzat să joace acolo și a vorbit despre spitale, prețuri, corupție și banii europeni blocați din cauza guvernului. În ziua votului, aproximativ 50.000 de voluntari Tisza au supravegheat secțiile. Datele de după scrutin arată că prezența a crescut cel mai mult acolo unde Tisza era puternic, adică a adus la urne oameni care nu mai votaseră și oameni sătui de vechea opoziție.
Pus pe harta Republicii Moldova, modelul se potrivește surprinzător de bine. PAS își câștigă alegerile pe geopolitică: noi sau Moscova, doar noi suntem Europa și alte blablabla-uri. Pentru un partid prorus, terenul e minat, pentru că orice vorbă despre prețuri devine propagandă rusească în ochii votantului proeuropean. Un competitor cu o poziție europeană impecabilă nu poate fi împins în același colț. Eticheta de agent al Kremlinului cade de la sine, iar discuția se mută acolo unde PAS e vulnerabil: facturile, salariile, numirile pe criterii de loialitate, satele pustii. Acolo PAS nu are răspunsuri bune, iar dovada e că le evită.
Satul moldovenesc e, de asemenea, un teren liber. PAS a luat 78% în diaspora și scoruri mari în capitală, dar la țară lupta se dă cu partidele proruse, în timp ce alternativele proeuropene calcă pe acolo doar în campanie, pentru o poză frumoasă sau un filmuleț de zece secunde pe TikTok. Un turneu de doi ani prin Florești, Cantemir și Ceadîr-Lunga, cu microfonul întors spre oameni și telefonul pornit, ar valora mai mult decât orice declarație de la sediu. Oameni plecați din PAS și din guvern, care știu cum se iau deciziile, există. Canale independente pe YouTube și Telegram, cu public real, există. Lipsesc răbdarea, imaginația și curajul de a ieși din birou.
Calendarul e și el favorabil. Urmează localele din 2027, prezidențialele din 2028, primele fără Maia Sandu pe buletin, pentru că își încheie al doilea mandat, și parlamentarele din 2029. Magyar a avut nevoie de doi ani și de un test intermediar, europarlamentarele din 2024, unde Tisza a luat aproape 30%. O alternativă moldovenească are cam același interval și trei teste, dacă începe acum. Dacă pornește în iunie 2029, cu afișe și conferințe de presă, rezultatul îl știm dinainte.
În toamna lui 2029, un alegător pro-european din Florești, nemulțumit de actuala guvernare, va lua buletinul în mână și va căuta pe el un partid în care să aibă încredere. Dacă nu-l găsește, va pune ștampila tot pe PAS, strângând din dinți, sau va rămâne acasă. Ce va scrie pe buletinul acela se decide acum, în satele și orășelele în care niciunul dintre cei care se pretind că sunt alternativă n-a pus încă piciorul.
