Conceptul inițial era extrem de simplu și strategic impecabil: 157 de kilometri de linie electrică de înaltă tensiune, peste 500 de piloni și 61 de milioane de euro de la Banca Mondială pentru a uita definitiv de dependența energetică a Republicii Moldova de nodul de la Cuciurgan, controlat de regimul separatist de la Tiraspol. În practică însă, proiectul s-a transformat într-o lecție deschisă despre cum birocrația, lipsa de asumare și managementul defectuos pot compromite un obiectiv major de securitate națională.
Cronologia promisiunilor oficiale arată o pierdere totală a controlului asupra calendarului de execuție. Ceea ce trebuia finalizat conform programului inițial în octombrie 2024 s-a transformat într-o serie grotescă de amânări succesive.
Fostul premier Dorin Recean promitea finalizarea proiectului în iarna anului 2025, în plină campanie electorală. Au urmat apoi promisiunile succesive ale ministrului Energiei, Dorin Junghietu, care a avansat pe rând lunile februarie, martie, mai și iunie 2026, culminând cu ținta simbolică de 27 august, Ziua Independenței. La începutul lunii septembrie 2026, autoritățile au capitulat comunicațional, recunoscând că nu mai pot oferi niciun termen concret și că așteaptă zilnic, cu sufletul la gură, o … piesă din partea furnizorilor.
Critica fundamentală la adresa gestionării acestui proiect rezidă în proasta coordonare dintre șantiere și în incoerența comunicării publice. Marea ironie este că linia propriu-zisă, construită de o companie indiană, a fost finalizată fizic încă din noiembrie 2025, iar testele tehnice s-au încheiat în ianuarie 2026.
Blocajul real s-a mutat exclusiv la nodurile de conectare, în special la Stația Electrică Chișinău. Aici, justificările oficialilor (de la efectele războiului din Ucraina până la condiții meteo sau un transformator defect trimis în Spania chiar în pragul termenului simbolic din august) trădează o lipsă gravă de anticipare a riscurilor. Absurdul a atins cote maxime când, la două luni după ce ministrul anunța triumfal pe rețelele sociale că toate lucrările de construcție s-au încheiat, linia tot nu era funcțională.
Factura acestei neputințe instituționale depășește sfera prejudiciilor de imagine, generând consecințe financiare și de securitate nemijlocite. Deși autoritățile au amenințat repetat cu penalități de 10% din valoarea contractelor, nicio sancțiune nu a fost aplicată efectiv. În schimb, costurile le plătește statul: o tranșă masivă de circa 157 de milioane de euro din Planul de Creștere al UE a fost amânată pentru anul viitor, iar Banca Mondială a anulat definitiv un grant de 3,5 milioane de euro din cauza tergiversărilor cronice.
Până când statul va reuși să pună în funcțiune această linie de infrastructură, sistemul energetic național rămâne expus avariilor și șantajului politic, demonstrând cum un proiect vital se poate împotmoli în incapacitatea cronică a autorităților de a gestiona contracte și de a livra rezultate la timp.
