Guvernul a mobilizat aproape întreg arsenalul de convingere, cum ar fi stimulente financiare, simplificări legislative, vizite de rang înalt și chiar un discurs prezidențial despre o „clacă între sate”. Și totuși, cu mai puțin de două luni înainte de termenul-limită, procesul de amalgamare voluntară, lansat la începutul lui 2024, a produs doar două clustere funcționale: Leova (orașul Leova împreună cu Sîrma, Sărata-Răzeși și Tochile-Răducani) și Călinești (Călinești, Chetriș și Hîncești din raionul Fălești). Restul rămâne, deocamdată, în zona de bune intenții.
Dar problema adevărată nu este lipsa de înțelegere a reformei în comunități, ci evaluarea ei prin prisma costurilor și riscurilor locale.
Ce promite guvernul
Logica executivului este coerentă pe hârtie și ambițioasă în formulare. Planul prevede un prag minim de 3.000 de locuitori pentru fiecare unitate administrativă și o reducere a numărului de raioane de la 32 la 10, cu reorganizarea integrală a serviciilor publice locale. În paralel, stimulentul financiar a fost majorat de la 1.000 la 3.000 de lei per locuitor, iar pachetul total de sprijin pentru perioada 2026–2030 va ajunge la 6,49 miliarde de lei.
Un instrument digital de simulare, „Amalgamator”, permite primarilor să calculeze beneficiile financiare ale amalgamării. De exemplu, clusterul Ungheni, format din 18 sate care ar urma să se alipească municipiului, ar putea genera aproximativ 140 de milioane de lei investiții.
Cu toate acestea, stimulentele financiare nu s-au convertit încă în rată de finalizare a proceselor de amalgamare.
Zone de ambiguitate în arhitectura reformei
1. Calendar electoral și constrângeri instituționale
Calendarul reformei este strâns legat de ciclul electoral. Ținta este accelerarea procesului până înaintea alegerilor locale din 2027. Etapa de amalgamare voluntară urmează să se încheie în iulie 2026, după care este prevăzută trecerea la amalgamarea normativă, adică … obligatorie.
În această logică, „voluntar” funcționează ca o fază de test. Dacă nu produce rezultate suficiente, intervine constrângerea legislativă. Termenul-limită nu este doar o bornă administrativă, ci și un mecanism de presiune politică.
2. Regulile se modifică pe parcurs
Un indicator relevant al dificultății de implementare este ajustarea repetată a cadrului normativ. Guvernul a redus recent pragul de vot necesar în consiliile locale de la două treimi la majoritate simplă și a eliminat restricțiile privind distanța dintre localitățile care se pot uni.
În paralel, Parlamentul a avansat modificări care permit noilor entități să își aleagă denumirea și relaxează alte constrângeri tehnice.
Oficial, aceste ajustări sunt prezentate drept „flexibilizare”. În practică, ele sugerează că designul inițial al reformei nu generează suficientă tracțiune locală și necesită corecții succesive. Din această perspectivă, regula se adaptează procesului, nu invers.
3. CALM – opoziția instituțională a primarilor
Congresul Autorităților Locale din Moldova (CALM) avertizează că reforma riscă să afecteze autonomia locală și accesul la servicii publice.
Criticile sunt punctuale: eliminarea criteriului de distanță de 25 km poate afecta comunitățile periferice, iar pragul de 3.000 de locuitori este considerat disproporționat pentru realitatea demografică a multor sate. În plus, CALM susține că actuala arhitectură a reformei mută decizia dinspre comunități spre centru.
Poziția este relevantă prin reprezentativitate: CALM reunește majoritatea primăriilor din țară, adică exact nivelul administrativ vizat de reformă.
4. Stimulentele financiare nu rezolvă decalajul structural
Deși pachetul financiar este substanțial, el este eșalonat până în 2030 și concentrat în special în perioada 2027–2028. Cu alte cuvinte, beneficiile sunt viitoare, condiționate și dependente de continuitatea politică.
În prezent, primarii care decid inițierea procesului nu primesc resurse imediat, ci promisiuni bugetate pe cicluri politice viitoare. Din această perspectivă, reforma transferă riscul de implementare către administrațiile locale, fără a garanta stabilitatea angajamentelor financiare.
5. Deciziile de inițiere nu echivalează cu fuziunea
Datele oficiale ne spun despre 663 de decizii de inițiere a amalgamării voluntare care vizează aproximativ 767 de primării, adică o majoritate aparent covârșitoare.
Totuși, aceste decizii nu sunt echivalente cu amalgamarea efectivă. Ele reprezintă o etapă procedurală intermediară, reversibilă și adesea influențată de diverși factori. Între inițiere și implementare există consultări publice, voturi finale și proceduri administrative suplimentare.
În termeni instituționali, harta finală a reformei nu este încă desenată, există doar o schiță.
6. Reforma amplă generează rezistență sistemică
Amalgamarea nu este un proces izolat, ci parte dintr-o reformă mai amplă a administrației publice locale, care ar putea reduce numărul primăriilor de la aproximativ 900 la 300–500 și al raioanelor de la 32 la 10.
Criticile opoziției vizează riscul de centralizare excesivă și slăbire a autonomiei locale. Din perspectiva administrațiilor mici, amalgamarea voluntară este percepută nu doar ca reformă punctuală, ci și ca un prim pas într-o reconfigurare structurală de amploare.
Pe ce mizează guvernul, în realitate
Strategia executivului se sprijină pe trei piloni.
Primul este economic: stimulentele financiare sunt menite să depășească rezistența locală prin raționament de cost-beneficiu.
Al doilea este simbolic: evenimentele publice, prezența oficialilor de rang înalt și discursul pro-european construiesc o asociere între amalgamare și modernizare instituțională.
Al treilea este temporal: termenul-limită din 2026 funcționează ca mecanism de presiune, iar perspectiva amalgamării obligatorii post-2027 reduce marja de refuz.
În esență, etapa voluntară nu este separată de cea obligatorie, ci o condiționează.
Fragmentarea administrativă are cauze structurale, dar și demografice: depopulare accelerată și investiții insuficiente în mediul rural în ultimii 30 de ani.
În acest context, CALM a propus un model alternativ numit DACIA (descentralizare administrativă, cooperare inter-comunală, amalgamare voluntară), care păstrează decizia la nivel local. Propunerea nu a fost integrată în arhitectura reformei.
De ce poate eșua reforma?
Eșecul nu ar apărea neapărat sub formă de colaps, ci de acumulare lentă de blocaje. Deciziile de inițiere se pot disipa în retrageri succesive, amânări și renegocieri, până când masa critică necesară pentru validarea reformei nu mai este atinsă în termenul stabilit.
În acel scenariu, trecerea la amalgamarea normativă ar deveni inevitabilă, dar mult mai conflictuală atât politic cât și social.
Reforma administrativ-teritorială a Republicii Moldova rămâne, în esență, necesară. Însă necesitatea nu garantează nici fezabilitatea, nici acceptabilitatea formei actuale. O reformă instituțională reușită nu se impune împotriva comunităților pe care le reorganizează, ci se construiește împreună cu ele, deoarece, în caz contrar, rămâne un exercițiu de inginerie administrativă cu rezultate
